RSS

the Möbius stripper

nu ştiu cum de se întâmplă că, de fiecare dată când trec pe lângă clădirea ASE-ului, prind frânturi de conversaţii care de care mai suprarealiste.
perimetrul format de intersecţia bulevardului Dacia cu Calea Dorobanţilor e un fel de pătrat al Bermudelor, un loc în care sensul se diluează cu iraţional şi chicoteli de viitoare contabile. dacă presari şi câteva automatisme verbale, din vortexul ăsta de absurd iese următoarea replică genială, auzită acum cîteva zile născându-se în conversaţia a două femei în vârstă care îşi târau nostalgiile pe lângă jeepurile parcate în faţa hotelului howard-johnson (o latură importată a patrulaterului descris mai sus).
una din tanti, atârnată de o plasă incoloră, obosită să-şi mai enumere nemulţumirile, oftează, concluzionându-şi discursul într-un mod literalmente mind-bending: „Eh, ce să facem, doamnă, mergem înainte, că înainte era mai bine.”

 
Leave a comment

Posted by on November 6, 2013 in jurnal

 

în inima întunericului

acum câteva sâmbete, m-am trezit, m-am îmbrăcat, mi-am luat traista cu aparatul foto şi ceva de mâncare şi am plecat la închisoare.*

drumul până la Jilava e deprimant din două motive. destinaţia în sine plus peisajul prăfuit şi indecis de capăt de oraş. ruine suburbane, câini, vânzători ambulanţi făcând slalom printre maşini, gropi în asfalt şi mormane de gunoaie pe marginea drumului. peisajul unduind între deal şi vale, vorba ceea.

Jilava

am ajuns. intrarea, cel puţin, nu arată deloc înspăimântător. o parcare presărată cu pietre, maşini şi câini.

e sâmbătă, e soare, de undeva se aude muzică populară. noi stăm la poartă şi aşteptăm ca ofiţerul de serviciu să ne poftească înăuntru. încerc să-mi imaginez ce urmează să văd, cum o să fie şi tot pornesc camera să verific dacă merge. în sfârşit, intrăm. trec prin detectorul de metale, primesc un badge şi mă alătur grupului de partea cealaltă a zidului. suntem înăuntru. ne încolonăm şi pornim spre Fortul 13 Jilava. curioşi, aruncăm priviri în jur. în stânga, clădirea cea nouă a închisorii. arată ca un internat studenţesc, dar mai renovat. e înconjurată de un zid înalt, acoperit de grafitti. nu putem decât să ghicim mişcările deţinuţilor care se plimbă dincolo de el. de-a lungul închisorii noi, pe lângă zid, un covor de iarbă presărat cu diferite obiecte şi figurine vopsite în culori vii înfăţişând, printre altele, personaje de desene animate. Scrat, veveriţa din epoca de gheaţă, ne priveşte de pe un coş de gunoi. un proiect, se pare, de a face închisoarea să arate mai… prietenos. ai zice că eşti în curtea unei grădiniţe, dacă nu ai vedea apropiindu-se zidurile fortului sau câţiva membri ai forţelor de intervenţie exersând mişcări de imobilizare ceva mai încolo. undeva mai la vale, nezărită de noi, Valea Piersicilor, locul unde în trecut aveau loc execuţiile, acum, parte dintr-o fermă.

lăsăm în spate închisoarea care se chinuie să arate vesel, cu tot cu vedeta momentului, Gigi, şi el un personaj de desen animat, în felul său. coborăm spre intrarea în fortul construit de Carol I, devenit apoi închisoare pentru deţinuţii politic. ne oprim în faţa porţii grele, de fier, pentru a ne scoate aparatele. se dă liber la poze. de sus, din turn, un deţinut care stă de pază ne priveşte. în fine, intrăm.

Lucian Vasile**, ghidul nostru, ne spune tot ce-am vrea să ştim şi ceva în plus.

suntem într-o curte mică, un fel de ţarc în care deţinuţii erau scoşi destul de rar, în funcţie de toanele conducerii şi de… evenimentele externe. dacă nu erau scoşi o săptămână-două din celule înseamnă că se petrecuse ceva important în străinătate. ce anume nu prea aveau cum afla, decât dacă asta coincidea cu venirea unui nou deţinut.
în stânga noastră, araci cu roşii şi straturi de varză. închisoarea încearcă să se întreţină singură, ni se explică. Lucian povesteşte diferite istorii legate de viaţa la Jilava, de chinurile prin care au trecut deţinuţii, de sadismul gardienilor… şi peste toate pluteşte soarele orbitor care luminează mai departe clădirile triste. e greu să împaci prezentul cu trecutul stând pe buza unui mormânt viu.

intrăm în celule. până în momentul vizitei citisem câteva cărţi de memorii scrise de foşti deţinuţi politic. însă frigul din celulele de la Jilava îl înţelegi cu adevărat abia acolo. după douăzeci de minute petrecute în labirintul celularului (cum mi s-a resemantizat cuvântul ăsta la închisoare!), nu-mi mai simţeam mâinile de la cot în jos.

trecem din celulă în celulă, ne uităm la uşile mâncate de umezeală, la pereţii care au trecut prin nu ştiu câte inundaţii (când plouă sau când ninge, la Jilava apa urcă în celule uneori şi până la jumătatea zidurilor), pipăim vizeta, iar eu ciocănesc în zidurile celulelor şi ascult. demult, deţinuţii comunicau între ei folosind codul Morse. acum pereţii nu mai rezonează. tencuiala s-a umflat după atâtea ploi, iar azi zidurile sunt mute.

trecem prin celula în care a stat generalul Antonescu înainte de a fi executat, vedem şi nişte încăperi mici, fără ferestre, în care erau aduşi să moară unii dintre deţinuţi. cineva întreabă dacă cei care erau închişi în compartimentele astea mici aveau lumină, căci nu se vede urma niciunui bec. prefer să nu ştiu răspunsul.

ieşi din corpul central al fortului, intri în anexe, ieşi din nou şi asta înseamnă o trecere aproape violentă de la întuneric şi umezeală la lumină şi căldură. de fiecare dată trăiesc trecerea ca pe o trezire dintr-un coşmar.

ultima oprire, „Neagra”. Neagra e iadul. o celulă mare, cu tavanul boltit, cu o uşă grea, de metal, fără ferestre, semi-îngropată în pământ şi cu pereţii vopsiţi complet în negru. pe jos, pământ. aerul e umed şi mucegăit. stăm înăuntru, pe întuneric, Neagra nu are bec. lanterna cuiva mătură pereţii de smoală. Lucian ne spune cum, odată, unii dintre cei închişi aici, ca să se mai încălzească, s-au ridicat, s-au căutat în întuneric şi au început să joace o horă. în beznă.

ieşim. mă rezem de un zid, la soare. nu mă gândesc la nimic. nici nu ştiu la ce m-aş putea gândi.

nu trebuie să fii religios ca să crezi în iad. eu nu sunt şi cred că dacă e să se afle undeva, iadul e aici, printre noi, făcut de noi. iar acolo, la Jilava, am vizitat un limb al infernului făcut de oameni. ăsta e iadul. un labirint roşu de rugină, în centrul căruia stă o cameră fără ferestre, cu pereţi vopsiţi în negru.

ieşim din Jilava. la poartă, rudele celor care acum populează închisoarea cea nouă aşteaptă să intre. observ cu coada ochiului plase de supermarket încărcate cu lenjerie de pat, prosoape proaspete şi mâncare.

Piteşti

pe drum, în maşină, orice gest pe care-l fac mi se pare idiot. în cele din urmă, moleşiţi de căldură, aţipim mai toţi.

când coborâm din maşină, primul lucru pe care-l observ e că suntem undeva între blocuri, în mijlocul oraşului. închisoarea de la Piteşti nu are aura antebelică a fortului de la Jilava. arată ca o scară de bloc. când te gândeşti la tot ce s-a petrecut aici***, asemănarea asta apare grotescă şi cu atât mai înfricoşătoare.

mare parte din clădirea închisorii aparţine acum unei firme de construcţii. da, e ca şi cum s-ar fi privatizat o parte din lagărul de la Auschwitz. a mai rămas un mic corp de clădire care adăposteşte, printre altele, „camera 4 spital”, locul unde se oficia „reeducarea”. ca să ajungi aici urci pe scări, treci pe coridoare, atingi balustrade. e ca şi cum te-ai duce în vizită la apartamentul cuiva. doar că apartamentul e o camera mare, cu pereţi albi, de care altă dată atârnau priciuri pe care dormeau deţinuţi. acum camera e „mobilată” cu icoane. Lucian ne vorbeşte despre Experimentul Piteşti şi încetul cu încetul camera se populează cu imagini teribile. asculţi, încerci să-ţi imaginezi şi mintea ta continuă să refuze să înţeleagă. cum de a fost posibil? – întrebarea cu care pleci de aici, atârnând de tine ca o ghiulea.

în 1950, închisoarea se afla la marginea oraşului, nimeni nu auzea urletele, nimeni nu vedea deţinuţii, nimeni nu ştia. acum, clădirea fostei închisori este înconjurată de blocuri noi, colorate, multe dintre ele aşteptându-şi noii locatari. oare cum o fi să te trezeşti în fiecare dimineaţă în curtea fostului penitenciar Piteşti? cum o fi să îţi iei micul-dejun, să baţi covoarele, să te uiţi la televizor, să îţi speli maşina în curtea unui fost lagăr de exterminare? şi mai ales, cum e să nu ştii ce s-a petrecut acolo?

nu ştiu cum să închei. m-am gândit mult până să scriu despre vizita asta. un text lacrimogen sau unul prea sec, cam asta am încercat să evit. dar apoi mi-am dat seama de o chestie. nu cuvintele contează de data asta. în urma sâmbetei petrecute în închisoare m-am convins că despre unele lucruri degeaba citeşti. ele trebuie văzute. trebuie să fii acolo, trebuie să vezi, în felul ăsta amintirea nu dispare. ea se multiplică, devine mai puternică, creează sens din haosul suferinţei.

iadul poate lua forma unui fort cu catacombe pline de igrasie în care mori îngheţat sau poate să arate ca o scară de bloc socialist în care mori bătut de cei ca tine. oricum ar fi, locurile astea trebuie văzute, trebuie simţite, poveştile trebuie spuse şi răspuse, pentru că uneori zidurile, chiar şi surde, umflate de ploi, te pot face să înţelegi mai mult decât o carte.

sper ca proiectul să continue şi la anul ca să nu trebuiască să mă credeţi pe cuvânt.

*O sâmbătă în închisoare este un proiect organizat de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, în parteneriat cu Fundaţia Konrad Adenauer România şi Fundaţia Sfinţii Închisorilor. (http://www.fenomenulpitesti.ro/o-sambata-in-inchisoare)

**absolvent al Facultăţii de Istorie şi iniţiator al proiectului Republica Ploieşti.

***Experimentul Piteşti.

 
Leave a comment

Posted by on November 3, 2013 in jurnal

 

Tags: , , ,

bucăţele de candoare

ţi se pare că ştii ce vorbesc oamenii unii cu alţii pe stradă, când aşteaptă tramvaiul, pe terase, în magazine… la o adică, ce şi-ar putea spune? şi apoi se întâmplă să auzi o frântură de conversaţie şi trăieşti aievea scena aia din filme când personajul dă la o parte ramuri dese şi, cu răsuflarea tăiată, descoperă aşternut la picioarele lui o aşezare stranie, ireală.

 

azi, undeva pe lângă ASE. ea îi povesteşte prietenei despre un tip de care îi place:

-Avem multe lucruri în comun. Pe lângă faptul că ne plac filmele cu mafioţi, a început să-şi piardă credinţa şi acelaşi lucru mi se întâmplă şi mie!

 

 

 
Leave a comment

Posted by on July 19, 2013 in jurnal

 

“… and the needle sews the world together”

I love this voice when it sings, I love this voice when it speaks, I love this voice when it is silent.

 

 
Leave a comment

Posted by on July 18, 2013 in jurnal

 
Aside

62 years ago someone entered a bookstore, picked up this newly published book and was among the first to read these lines:

“If you really want to hear about it, the first thing you’ll probably want to know is where I was born, and what my lousy childhood was like, and how my parents were occupied and all before they had me, and all that David Copperfield kind of crap, but I don’t feel like going into it, if you want to know the truth.”

 
Leave a comment

Posted by on July 17, 2013 in jurnal

 

aaakwaaard

that priceless moment when your parents want to buy burial plots and ask you if you want one. yeah, sure. nothing says “you’re an aging mortal” better than a burial plot deed. fuck, I don’t want to know where I’m going to be buried while still in my early 30s. very early 30s, actually.

 

I feel like smoking but I don’t smoke. I feel like drinking but I still have some work to do so I guees I’ll just listen to this little song to go with all these thoughts:

https://soundcloud.com/monkey-records/bond-street-bridge-paris

 

 
Leave a comment

Posted by on July 14, 2013 in jurnal

 

marea iubire

Da, ştiu că o să sune patetic şi probabil ăsta nu e locul potrivit pentru mărturisiri cu voce tremurată, dar vreau să vă spun ceva tuturor şi unde altundeva vă mai găsesc la un loc. În seara asta l-am văzut – pentru prima dată – pe Marius Manole jucând. Sau trăind, nu ştiu, pentru că în cazul lui e unul şi acelaşi lucru.

Şi ştiţi cum e când ai văzut o chestie absolut mişto şi te repezi s-o povesteşti apropiaţilor şi, în graba de a spune tot deodată, te bâlbâi, cauţi cuvinte, te repeţi şi, de fapt, tot ce reuşeşti să spui e: mamă, cât de mişto a fost! Cam de atât sunt şi eu în stare acum, tastând repezit un articolaş pe blog, vrând de fapt să strig totul printr-o portavoce. Am văzut Marea iubire a lui Sebastian, o piesă despre un alt om pe care il iubesc, şi a fost foarte mişto! Mergeţi neapărat să-l vedeţi pe Marius Manole jucând, adică trăind. Ceva în voi nu va mai fi niciodată la fel după.

 
Leave a comment

Posted by on July 6, 2013 in jurnal

 

Tags: ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.