back in the saddle

hello, old chums! and welcome to my first post in 2013. a bit late, you say? well, that’s how I roll. slow and zen.

I feel I should update you on my latest adventures. fortunately for you, they are not many.

you might be surprised to find out that I’m inevitably turning into a well-trained babysitter. ever since my niece has been born, I’ve unwantedly accumulated what seems to be a huge amount of knowledge on prams, I master the elusive art of changing diapers and, of course, I can do baby talk. also, I can now stage a finger puppet show, although I’m still at a loss when it comes to what the puppets should say, improv is not my strongest point. I usually have them talk about the weather.

my first post of this year and all I’ve talked so far is babies! yeah, I’ve been taken over by this horrid habit. plus I lead an on-going struggle with myself when it comes to posting the baby’s pics on Facebook. it’s crazy. however, I feel I should point out, I’m still not very convinced about having one of my own.

moving on.

every year I’m possessed by a sudden urge to learn: a. a new language; b. HTML; a new dance (not that I would master any at the moment). every year I make no progress.

this year has been a bit different. I’ve thought about learning Czech. ditched that. started learning Spanish. then I moved on to HTML. and, lo, this time I’ve made progress. I’ve even got as far as CSS (don’t snicker). then I said to overconfident self, hey, why not try some basic PHP courses. I’m still in the trying stage on that one.

my favorite code-related function right now is Inspect element. I feel like the Sherlock Holmes of HTML/CSS. although I’m probably just an elementary Dr. Watson.

moving further on.

I’ve become completely fascinated with the amount of seagulls sheltered by the rooftops in Bucharest. I expect the sea to follow anytime now. there will be a morning, soon, when we’ll all look out of our windows to discover the streets flooded by salty water strewn with dolphins and floating cars. well, come to think of it, given the state of the sewage system around here, all we need is a rainy day .

moving even further on.

a lot of other things have happened but I don’t feel like talking about them now. babies, HTML and seagulls, that’s enough for one evening. maybe next time I’ll tell you all about my creepy neighbours across the street. or about that time I overdosed on zombie movies and almost kicked a shop assistant in the face. or maybe I’ll shut up for another four months. oh, the suspense…

 

probabilităţi

undeva pe tărâmul întunecat de sub tastatura laptopului meu se află o firimitură călătoare. azi s-a oprit sub litera C. ieri nu vroia să mă lase să pun punct propoziţiilor. acum câteva zile mişuna prin dreptul Backspace-ului.
poate încearcă să-mi spună ceva. poate scrie un poem dadaist. sau poate pur şi simplu mi-e lene să-mi curăţ tastatura.

şi totuşi. oare unde o voi găsi mâine?

 

prin oraşul lui hermann

de ori unde ai veni, sibiul se uită la tine cu mii de ochi suspicioşi. oricine e în afara zidurilor sale este un posibil intrus. cine mai eşti şi tu, îţi spune sibiul în timp ce te urmăreşte fără să clipească. totuşi, după un timp, se obişnuieşte cu tine şi tu cu el, şi ochii îi devin indiferenţi ca unui imens câine plictisit.

m-am dus la sibiu să văd filme şi m-am trezit colindând străzi şi recunoscând case pe care nu le mai văzusem niciodată. am stat în piaţa mare, toropită de soare, pe o bancă, apoi am intrat în brukenthal şi am rătăcit printre pereţi acoperiţi de grigorescu-aman-petraşcu-luchian-şirato-pallady-ţuculescu, şi din nou afară, în lumina orbitoare a soarelui de toamnă, pe lângă librăria nemţească, muşcând din cea mai delicioasă plăcintă cu brânză (merdeneaua e o rudă săracă), prin subsolurile cărtureştiului şi apoi sus, până în vârful turnului sfatului. aici ochii tăi nu m-au mai ajuns, acum eu mă uitam la tine şi tu te-ai arătat cu totul, dintr-o dată mic şi vulnerabil, ca un orăşel într-un glob de sticlă, aşezat marginea unui raft. am coborât destul de repede. nu-mi plăcea să te ştiu totuşi atât de la bunul meu plac. în plus, aproape că se făcuse noapte. din nou pe străzi înguste, de piatră, cu pisici iscoditoare la ferestre şi cu felinare luminând unghere în care se roteşte, nevăzut, vântul, din nou pe lângă ziduri care miros a timp şi a toamnă, peste un pod din care răsar flori care acum sunt negre de atâta noapte, apoi în jos, pe nişte scări, către o uşă luminată ce promite o încăpere caldă şi mâncare bună, şi care, deschizându-se, lasă să se audă cea mai minunată melodie cântată la pian de un bătrân care seamănă cu un imens sobol ce picoteşte pe clape, singura melodie care se potriveşte cu noaptea, cu tine, cu tot. cu tot! e ceva vesel, jucăuş, şi un pic trist pentru că e perfect, un cântec ce iese cu atâta uşurinţă din pian, din omul care pare că doarme în timp ce mâinile îi alunecă pe claviatură, din chiar pieptul de piatră al oraşului în adâncul căruia pianistul palpită ca o inimă în ritm de jazz.

m-am dus la sibiu să văd filme şi până la urmă am văzut doar trei. unul m-a enervat, al doilea mi-a plăcut, iar la celălalt am plâns de la început până la sfârşit deşi aproape că nu aveam în ce să-mi suflu nasul şi ăsta ar fi trebuit să fie motiv destul să mă opresc. era un film sârbesc şi mi-a plăcut atât de tare încât am zis că o să-i scriu regizorului. ceea ce, bineînţeles, nu am făcut nici până azi.

da, sibiul e ca un bunic care se preface serios, dar pun pariu că noaptea, la adăpostul întunericului, când toţi dorm duşi în căsuţele lor colorate, miile de ochi de pe acoperişuri încep să clipească. căsuţele romantice se uită în sus la stele până ameţesc, micuţele fortăreţele urmăresc cu suspiciune vreun trecător întârziat, casele cu faţade împodobite se studiază printre mănunchiurile de cabluri întinse pe stâlpi, cele mai cochete clipesc repede şi cu subînţeles, în timp ce pleoapele de pe acoperişul primăriei se încruntă a dezaprobare, iar Casa Albastră se uită drept înainte, făcându-se că nu observă nimic.

în general, vrei să te întorci în oraşele care-ţi plac. eu sper să nu mă mai duc niciodată acolo. nu vreau să risc să-l văd şi altfel.

 

capela

“Things have a life of their own,” the gypsy proclaimed with a harsh accent. “It’s simply a matter of waking up their souls.”

aşa cum fiecare îşi are undeva în lume geamănul său, sunt sigură că şi cărţile îşi au dublul lor în realitate. ştiu asta pentru am văzut odată, demult, parfumeria lui Baldini, grădina domnişoarei Havisham şi camera lui Gregor Samsa.

uneori câte o pagină acoperită de cuvinte mărunte devine tot mai transparentă, cuvintele se preling unele în altele şi compun imagini, sunete, mirosuri. iar tu, mergând pe stradă, pe o potecă de munte sau pe coridorul lung al unei clădiri intri pe neaşteptate în altă lume.

ultima dată când am văzut literatura prinzând viaţă mă aflam în parcul Castelului Szentkereszty din Arcuş, lângă lac. am urcat pe dealul care păzeşte conacul pe latura sa sudică, suind o potecă în timp ce jos rămânea apa verde şi încinsă de soare. am trecut printr-o fâneaţă mărginită de copaci înalţi, apoi, tot urmărind cărarea, am intrat în umbra unor brazi şi m-am trezit în faţa unei capele. probabil că ar fi putut la fel de bine să pară un fragment de povestire gotică, însă pentru mine a fost ca şi cum un roman de Márquez şi-ar fi deschis paginile ca nişte braţe tatuate cu mii de cuvinte în îmbrăţişarea cărora am intrat nerăbdătoare.

am privit în interiorul vechi de aproape două secole. frunzele de pe podea se roteau încet prin colţuri. mirosea a vechi, a lemn umed, a pânze de păianjen. dacă cineva ar inventa un drog care să te catapulteze în cartea preferată, astea i-ar fi ingredientele.

după o vreme, am găsit ca prin vis nişte scări de piatră ce duceau spre ieşire.

mai jos, un instantaneu prins între două clipiri, într-o stare de agitaţie maximă, aşa cum se simt probabil cei care cred că au capturat, în sfârşit, pe peliculă eluzivul monstru din Loch Ness.

 

hava nagila

Am dat o raită pe la Festivalul Shalom Ierusalim & Tishrei din Piaţa Unirii cât să prind o Hava Nagila cântată in aer liber plus roiuri de musculiţe şi un soare ca în toiul verii.

PS Calitatea scazută a filmării mi se datorează în totalitate.: )

 

the tower of song

I guess every person living in Bucharest or passing through has fantasized at least once about blowing up the Palace of Parliament. It’s there in your face, big and annoying, frightening in the dusk surrounded by countless crows like clouds of ashes, or chalk white on torrid days like a slab marking a grave.

Today this miracle has happened. This hideous creature sitting on the heart of the city has been slain, destroyed, shattered to pieces, exorcised with song.

Listening to Leonard Cohen’s unmistakable voice and the wonderful violin punctuating the songs I felt the horrid walls tumbling down as a tower of song rose on their place.

Thank you, Leonard.

Leonard Cohen in Bucharest on his Old Ideas Tour

 

 

requiem for apartment 23

parting with the home in which you spent your happy childhood is very much like a funeral. you leave behind those walls painted with your breath, your life, your memories, rooms now emptied of furnitur awkward like naked bodies in the raw morning light, leave behind all those who were with you in those rooms, those who died in those rooms, those whose last breath went into those walls.

you leave yourself behind, trapped and voiceless inside those walls. you as a two-year old, you on your first day of school.

step onto the balcony. there’s the last sunset over the trees climbing the hills on your right. the clock in the tower on your left, always falling slightly behind. the balcony below, cluttered with stuff from before you were born, the sidewalk beaten by rain and snow. your old high school down the street. and the red-brick church in front of it. it’s here, your life, crammed on the 100 square meters surrounding the apartment like a moat.

you step outside the circle and the magic kingdom slowly dissolves behind you into the most common of things. a block of flats in the middle of a small town. and as the car picks up speed on the motorway and pale fields of grain float on either side, you close your eyes. everything turns black with streaks of gold. and in your mind you hang back the paintings on the walls, arrange the furniture as it was, roll the carpets on the freshly waxed floors. outside the bedroom windows the poplar trees are shedding small cotton clouds. nonna is in the kitchen, making plum dumplings, and granddad is in the living-room, reading the newspaper.

and this will go on as long as you go on.