enter title here

stau in statie si astept 34. s-a mai incalzit. soarele apune undeva in spatele unei cladiri de sticla, iar cerul e oranj. un avion aflat sus, departe, taie cerul in doua. in urma lui ramane o dara lunga, alba, ca o cicatrice. respir adanc si miile de mirosuri ale orasului, trezite la viata de primavara inselatoare, incep sa imi alerge de-a lungul sinapselor, mi se varsa in sange, imi aluneca transparente sub unghii.

deodata, cineva ma ia de brat intrebandu-ma: “e un avion cu reactie, nu-i asa?”. inainte sa incuviintez ma uit usor alarmata la persoana din stanga mea. e o doamna un pic mai scunda, imbracata intr-o haina de piele lunga, verde, cu o bereta neagra pe cap. dau din cap si incerc sa zambesc. ea ma trage si mai mult spre ea: “asa imi spunea tot timpul nepotica mea… avea doi ani. e un avion cu reactie… ca sa vezi… acum sunt destepti de mici”. zambeste si zambesc si eu.

intre timp tramvaiul intra in statie si schitez gestul de a ma indrepta spre el. doamna in verde ma tine strans si ii simt bratul slab prin haina tragandu-ma si mai mult inspre ea. continua sa imi vorbeasca, iar glasul ei sparge in mii de tandari decorul din jur. “avioane cu reactie… asa zicea nepotica mea… avea doi ani. acum e in pamant la cimitir”…

ma trage dupa ea in tramvai si eu, buimaca, o urmez. in spate, soarele gliseaza pe roti invizibile in spatele cladirii de sticla. usile tramvaiului se inchid cu un scartait in timp ce noi inaintam ca doua papusi ale caror ate s-au incurcat unele in altele spre scaunele libere din fata. in cele din urma, imi da drumul si se aseaza la cateva locuri distanta de mine. o priveste atent pe doamna ce sade pe scaunul opus, tinand o geanta imensa la piept, si o aud repetand: “…de mici… nepotica mea…”

tramvaiul trece prin pasajul de la Victoriei si pentru cateva secunde lungi pare ca nu va mai iesi niciodata la suprafata. in semintunericul brazdat de lumina intermitenta a neoanelor doamna in verde continua sa isi sopteasca povestea.

Advertisements