RSS

coada-randunicii

01 Oct

You know how you sometimes hate regular things, the everyday stuff, the daily treadmill, the work-sleep continuum… And then something happens and you are brutally pulled out of this whirlpool of daily habits and thrown a few inches out of yourself, in that gray waiting room where you can do nothing but lie and listen to life continuing to unfold just a few steps away.

©cristinalicuta.blogspot.com

Prima dată când am stat în spital a fost acum șase ani, când am făcut meningită.

Clădirea pe care o vezi de zeci de ori trecând cu mașina prin oraș, curtea în care oameni în pijamale dungate umblă moi de la o bancă la altă, copacii presărați dezordonat în fața zidurilor bej. Așa arată un spital pe dinafară. O dată absorbit de coridoarele sale întortocheate (aș scrie un capitol întreg numai despre scările înguste și amețitoare ale policlinicii unde ne duceau, pe mine și pe Sașa, la vaccin), o dată ce ai pășit pe ușă, în coridorul alb, viteza, însăși esența timpului se schimbă. Afară, pământul încă se mai rotește în jurul soarelui, mașinile fâșâie pe străzi, cad frunze, plouă, se întâmplă dimineți, vin înserări. Înăuntru, abia a trecut un minut.

Spitalul este o gaură neagră în care timpul curge după alte legi. Se dilată sau se contractă o dată cu bătăile inimii. Timpul devine la fel de concret ca și carnea.

Acum o săptămână eram din nou acolo. Credeam că de data asta eram mult mai pregătită pentru lupta cu timpul. Dar, apoi, rămâi singur și simți cum șuvoaie de minute se scurg în cameră, ești țintuit de pat, ca un fluture în insectar, și timpul își depune icrele în sinapsele tale, în vintrele tale, în inima ta. Din perfuzie curge durată lichidă, curg secunde ca niste pupile albe, mărite de groază, alunecă prin tubul incolor și se ascund în venele tale, mâna stângă se umflă cu timp și trebuie să îți miști degetele groase, pline de minute, mâna ca o pernă plină de ace.

Iar, apoi, e așteptarea. Ființa lichidă a timpului te-a pătruns, ești un burete umflat de ore, răstimpuri secționate de durere, tăiate în cubulețe chinuitoare de sferturi de oră, în feliuțe ascuțite de cinciminute, în vârfuri de ac de câte un minut…

Când eram mică, am fost cu bunicul într-o „expediție” de prins fluturi. Pădurea Bucovăț era pe atunci un tărâm mitic, plin de aripi aurii și albăstrui, pe care le fugăream cu simțul răspunderii (aveam o plasă mai mică, cu mâner de plastic; bunicul avea un ditamai sac prins de un băț gros de bambus). Când am ajuns acasă, bunicul și-a luat trusa de fluturi și ne-am dus în sufragerie cu captura. Am privit ore în șir cum, cu infinită grijă, le deschidea larg aripile fragile, ca două pagini vechi de carte, și le fixa cu niște ace aproape invizibile de o parte și de alta a corpului bombat, apoi, cu ajutorul unor cuțitașe speciale, secționa atent burta fluturilor, scotea ouăle și îi pregătea pentru insectar. Era o operațiune de mare delicatețe. Niciodată nu a rupt vreo aripă. De atunci, însă, durerea, pentru mine, e sinonimă cu zborul sacadat al unui fluture coada-rândunicii.

Pe un pat de spital ești la fel ca un fluture întins de bunicul pe o bucată de lemn moale. Acele ceasului se îndreaptă asupra ta ca o foarfecă imensă, iar tu devii un corp bombat plin de secunde rotunde, ca niște ouă de fluture.

©cristinalicuta.blogspot.com

Și, apoi, vine și dimineata în care reîncepi să zâmbești, să vorbești, te reîntorci în tine cu tot alaiul de gânduri pe care boala le exilase. A scrie, a gândi, a simți în afara sferei strâmte a corpului tău, cât răsfăț, ce narcisism, ca un fluture ce își întinde de bunăvoie aripile scânteind de polen sub sticla prăfuită a insectarului…

 
3 Comments

Posted by on October 1, 2010 in jurnal

 

Tags: , , ,

3 responses to “coada-randunicii

  1. Iulianus

    October 1, 2010 at 4:51 pm

    Strange and slow and soft like a gray hour in a hospital bed.

     
  2. Cristina

    October 1, 2010 at 5:19 pm

    indeed, time flows like that. and your piece is wonderful. strong and yet soft, as a second or as an hour.

    thank you.

     
  3. Sheherzadah

    October 1, 2010 at 5:24 pm

    Well, right now it’s like a butterfly waiting to be painted. So lend me some of your colors;).

     

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: