RSS

dulce nimic

16 Aug

Exercițiile mele de traducere debutează pe blog cu un mic fragment din cartea Сладко нищо („Dulce nimic“) de Boian Biolchev, Ed. Anubis, Sofia, 2001, pp. 43-48.

Din cauza uneia dintre cele mai recente inițiative birocratice ale statului mi s-a cerut diploma de licență pentru un nou tip de serviciu informatic. Căutatul diplomei, la distanță de zeci de ani după ce am absolvit și am început să lucrez, este o ocupație extrem de enervantă. Orice om normal detestă căutatul prin sertarul cu documente, unde diplomele au aceleași drepturi cetățenești ca facturile de telefon sau curent, actele de garanție pentru aparate demult aruncate, scrisorile de la oameni uitați și pozele alb-negru devenite între timp cafenii-negre; dedesubt și deasupra tuturor acestor lucruri dormitează, aduse de vreun copil, mici scoici, ca fundul unei mări secate.

Funcționara care primea documentele avea un aer groaznic de chinuit. La întrebarea mea, de ce se procedează în acest fel, spuse că nu o interesează din moment ce nu e plătită să dea explicații. Și, cum eu ascultam impasiv, se hotărî să glumească un pic, ca să aibă ocazia de a mă pune la punct o dată pentru totdeauna în cazul în care i-aș fi răspuns:

–          Se adună diplomele ca să vă amintiți de sfârșitul studenției.

–          Încă sunt student, am răspuns eu. A opta specializare.

Nu păru descumpanită. Pentru moment, își mută privirea ca un fascicul de laser către următorul client înarmat cu diplomă.

Mergând, apoi, pe stradă, sub cerul de martie plumburiu, mă gândeam că ea, de fapt, are dreptate. Căci, ce e diploma, o „bucată de hârtie”, cum spun mai ales cei care o au. Poate e un document al amintirii care piere. Sau poate e legalizarea unei singure clipe, cea dinainte ca viața să te arunce într-o direcție complet diferită.

În locul zilei de primăvară, în fața ochilor îmi apăru un iunie în Cracovia. Ne aflăm lângă palatul Wawel. Vistula se răsucește ca o panglică din noaptea albă – e ora două. Petrecerea de după înmânarea diplomelor se transformase din beție amețitoare și entuziasm nearticulat într-o izbucnire de propuneri idioate care întotdeauna se decid în aer liber. Probabil suntem vreo douăzeci – cine să numere, doar am terminat filologia, nu matematica. E cald, dar noi suntem plini de energie. În fața noastră se află cel mai dulce nimic – viața care urmează a se întâmpla, viața despre care nu avem nici cea mai mică idee.

În astfel de cazuri se gesticulează. Drept consecință, diploma făcută sul, care îi aparținea lui Marek – un student eminent, care în acel moment o folosea ca pe un baston de agent de circulație – căzu în apa care ne-o aduse, tot ea, înapoi. Aproape că nu era curent, iar briza o împinse la câțiva metri de noi. Băieții își aruncă într-o clipită hainele de pe ei și imediat suntem în apa. Diploma e salvată, fetele scot un chiot strașnic de pe mal iar în Vistula, în care s-a înecat absolut inutil legendara Wanda, se naște ideea de a înota până la malul celălalt. După o beție gigantescă, ideile se transformă în realitate fără răgaz de gândire.

–          O să vă înecați! țipară fetele.

–          Nu ne înecăm, răspunde bolborosit doar Tadek.

Ar fi trebuit să ne pună pe gânduri faptul că îi auzeam glasul pentru prima dată de la începutul cursurilor, dar acum aveam alt țel, primul nostru țel cu diploma în buzunar, cu diploma care se găsea, de fapt, în hainele râului, pentru că eram goi – țelul de a ajunge pe malul celălalt. Ne conduce Charek, salvatorul diplomei. El ține documentul deasupra apei, același document care pe uscat îi fusese greu accesibil. O energie nestăvilită țâșnește din pieptul studentului slab deoarece în mâna lui se află extraordinara diplomă, care, din nou, servește drept baston de agent de circulație. Până la urmă, mult-doritul mal, cu fundul său înămolit, ne-a întâmpinat destul de repede. Ne-am ridicat până la mijloc în apă.

–          Am ajuns! strigă Tadek.

–          Toți? au strigat fetele de pe partea cealaltă.

–          Ne numărați la întoarcere.

În acel moment se auzi un glas certăreț.

–          Eu nu mă întorc.

Târându-se afară din apă, eminentul Marek își îndreptă trupul pe mal, după ce reușise, între timp, să smulgă diploma din mâna lui Charek.

–          Nu știu să înot! spuse disperat.

Toți tăcură și, din tăcere, se strecură o singură întrebare – dacă nu știe să înoate cum de a ajuns pe malul celălalt. Tăcerea, însă, includea și răspunsul. Eram bine abțiguiți iar el, când intrase în apă, nu pomenise de faptul că nu știe să înoate. Acum apa îl trezise și gândea mai lucid. Mai târziu, cred, fiecare dintre noi și-a dat seama că, în timp ce înotam, el, de fapt, lovea apa, iscând adevarate fântâni arteziene, și se agăța tot timpul de cineva. Totuși, studenții eminenți nu remarcaseră asta imediat.

–          Nu știu să înot, repeta Marek. O să ocolesc pe pod și o să mă întorc pe malul celălalt.

Și plecă imediat.

În timp ce înotam înapoi, am distins în ecoul apei primul ciripit al păsărilor. Când am ajuns pe mal, se luminase deja. Destulă lumină cât să vedem că un milițian confuz stătea în fața fetelor și nu înțelegea explicațiile lor la întrebarea ce le-o adresase – a cui era grămada aia de costume elegante de pe malul Vistulei. Apariția noastră, în loc să clarifice lucrurile, le-a încurcat și mai tare. El se agăță de paiul salvator al milițienilor – grabnica învinovățire:

–          Nu aveți dreptul să umblați goi!

–          Dar suntem în apă.

–          Nici în apă!

În acel moment, uimirea sa crescu peste măsură. În lumina zorilor, pe podul Dȩbnicki, se arătă Marek, complet gol, cu diploma de licență în mână. Îi mai lipseau câteva kilograme de mușchi ca să semene cu sculptura lui Praxiteles, dar, chiar și așa, părea un atlet aducând ștafeta științei din zorile civilizației.

–          Lumea se trezește foarte devreme în orașul ăsta, strigă eminentul student din depărtare. M-am întâlnit cu o grămadă de oameni.

–          Nu e permis să vă plimbați dezbrăcat în locuri publice, îi spuse milițianul.

–          Când te plimbi gol și e plin de oameni trebuie să privești concentrat înainte. Și atunci toți se liniștesc pentru că își imaginează că ceea ce faci e parte dintr-o sarcină mai importantă, replică Marek.

–          Oricum, îmbrăcați-vă, spuse milițianul și plecă, după ce primise în dar o întâmplare pe care, chiar și după ce o va povesti altora, nu o va înțelege.

Am tras ultimele guri de aer comun. Trupurile ne deveniseră mai ușoare în apă. Cu mintea clară și vie, pe care omul o dobândește în zori, după ce a băut repede alcool răsuflat, înainte să se facă ziuă, îmbrățișarăm neutru fetele, cărora le era dată partea mai grea a vieții ce urma să vină.

–          După mine! spuse Marek și indică o direcție cu diploma udă.

Însă nu l-am urmat. Ne-am împrăștiat încet-încet și fiecare s-a scufundat în ziua care se năștea și de unde, deja, nu mai era cale de întors…

Aici amintirea se subție…

Sub ochii mei se închega, din nou, cerul plumburiu, de martie. Amintirea înviată se întoarse în sertarul ei din creier, oamenii aduși la viață înghețară acolo ca într-un muzeu microscopic al figurilor de ceară.

Numai diploma mea, documentul, bucata de hârtie, plutea împreună cu numărul ei de înregistrare pe râulețul funcționăresc, departe de mine, în afara mea, în intunericul vreunui plic.

Despre autor:

Boian Biolchev este filolog, scriitor și scenarist bulgar. A fost rector al Universității din Sofia între 1999 și 2007. Este autorul a peste 200 de monografii, studii, articole și prefețe.

 
Leave a comment

Posted by on August 16, 2010 in exercitii de traducere

 

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: