RSS

Zaira

04 Apr

“Zaira” e ca o rochie lungă, de bal. Multe modele, multe falduri de material peste care privirea alunecă. Uneori m-am simțit ca un croitor care vrea să ajusteze, să taie, să coase tivurile lărgite, alteori mă uitam absorbită la arabescurile țesăturii.

Mama a citit-o înaintea mea. Două zile, fără să o lase din mână. Apoi, eu, la fel. Chiar dacă, uneori, ți se pare că urmărești un magician scoțând o imposibil de lungă panglică colorată din mâneca sacoului cam strâmt, rămâi pe loc și aștepți încordat să vezi cum se termină.

Fetița Zaira are o catalană drept bunică, o mătușă nefericită în dragoste care acum aduce pe lume tot ce dorește să vină pe lume în sat și în împrejurimi, o mamă vrăjită de vârtejul capitalei în mirajul căreia întrezărea uluitorul Paris, și un unchi, Zizi, care a preluat pe nesimțite rolul mamei mereu absente. Vremea e încă molcomă la moșia din Strehaia și noutățile sunt strigate în vârf de deal de bătrânul satului. Zizi, care joacă mai tot timpul rolul mamei, se transformă în Căpitanul Spavento, Pantalone sau Pagliaccio când fetița nu vrea să se ridice din pat și își privește cu încăpățânare degetele de la picioare.

Apoi, timpul se dă peste cap o dată, de două ori, și alunecă la vale cu tot cu moșia, casa, țăranii, Zizi, bunica, mătușa, cufărul bunicii și Velasquezul de pe perete. Războiul s-a terminat și totul e acum al tuturor, totuși, nimeni nu mai are nimic. Bucureștiul, la fel ca și Parisul, sunt departe. Bucureștiul e o amintire. Despre el se vorbește la trecut, deși clădirile îi sunt încă acolo. Parisul e o imposibilitate geografică.

Suntem în comunism iar Zaira lucrează ca papușăreasă. Deși uneori e și marionetă. Firele, sârmele, care îi fac pe toți să danseze pe o scenă strâmtă cu margini abrupte, sunt lungi și încurcate. Chiar dacă pe măsură ce urci, ațele se împuținează, ele nu se sfârșesc niciodata.
Zaira e ea însăși mama acum și are propria ei fetiță zăvorâtă în tăcere, care o privește așa cum ea își privea pe vremuri degetele de la picioare. Iubirea a rămas, neterminată, undeva în urmă, iar în față începe să se contureze mirajul Americii, geamănul alb al comunismului. Zaira, Ioana, Robert și motanul Mișa evadeaza din lagărul comunist printr-o portiță miraculoasă, întredeschisă pentru puțin timp, în Praga anului 1968.

Viața arată acum ca un balon ce se înalță pe un cer din ce in ce mai albastru, în timp ce dedesubtul lui atârnă, invizibil, lestul trecutului. Aici, în America, poveștile se iau la întrecere, vor să te lase cu gura căscată, magicianul începe să tragă grăbit și mai multă panglică colorată din mânecă și, o data cu ea, sar afară personaje, micropovești, crochiuri grăbite. Ele umflă cu aer cald balonul, în timp ce, dedesubt, nisipul devine tot mai greu. Din Romania interbelică până în Washingtonul demonstrațiilor anti-Vietnam, Zaira a călătorit mult. Imaginea lui Zizi născocind personaje de poveste pentru o fetiță cu priviri încremenite a fost tot timpul cu ea.

Acum, Zaira, liberă, e înapoi în Timișoara, eliberată, și își adună curaj. Trebuie mult curaj să nu mai stai încremenit, privindu-ți degetele de la picioare.
Zaira își începe primul gest.

Cătălin Dorian Florescu, Zaira, traducere de Mariana Bărbulescu, Polirom, 2010, p. 465

Cătălin Dorian Florescu – Interviuri:

 
Leave a comment

Posted by on April 4, 2010 in carti

 

Tags: , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: