RSS

jocul cu timpul sau Viata incepe vineri

12 Dec

Viata incepe vineri, de Ioana Parvulescu

Suferind din imposibilitatea de a ne simți comfortabil în prezent, mefienți în ceea ce privește lucrurile bune pe care le-ar putea aduce viitorul, ne cautăm repere în trecutul interbelic sau, încă mai înapoi în timp, în perioada de dinaintea primului război mondial. Pentru că trăim într-un prezent în derivă, cu care, de multe ori, nu ne identificăm, ne refugiem în trecut. Cît de autentice sunt “amintirile” noastre despre viața de atunci, rămâne de discutat. Cât de sinceri cu noi înșine suntem în acest demers de a reconstitui o cultură și o societate în care să ne simțim mai acasă, mai puțin agresați de prezent, ar fi interesant de descoperit. “Febra” Bucureștiului interbelic s-a răspândit, cred, în anii de după revoluție, pe măsură ce iluziile cu care fusese investită răsturnarea dictaturii se prăbușeau ca piesele de domino. Prezentul, ca orice lucru privit de aproape, e dezgustător. Trecutul imediat este o traumă. Astfel că ultima jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX par a fi un liman liniștit(or), o perioadă care ne consolează prin realizarile sale și prin potențialul său, prin ceea ce a fost și prin ceea ce ar (am) fi putut deveni, un ostrov către care migrăm atunci când cotidianul devine insuportabil.
Răsuceam gândurile astea în minte când am dat de romanul Ioanei Parvulescu, Viața începe vineri, o carte între paginile căreia am găsit o oază de liniște, un time out de la viața nebună de azi și o meditație în oglindă asupra unor timpuri apuse.
La sfârșitul secolului al XIX-lea privirile oamenilor se îndreptau pline de speranță către viitor. Un viitor ca sacul lui Moș Craciun, în care sperau că vor găsi câte un cadou pe măsura dorințelor fiecăruia. Însă veacul cel nou, după câțiva pași timizi pe lungul său drum către finalul mileniului, s-a prăbușit însângerat, iar dacă a reușit să se târască până la jumătatea drumului a fost numai pentru a cădea într-un hău adânc și întunecat, bântuit de coșmarul totalitarismului, unde a așteptat chinuit sosirea ultimului deceniu. O dată ce au depășit granița anului 2000, oamenii par a-și fi epuizat viitorul, trăiesc în netimp, suspendați, ca personajele din desene animate care aleargă în gol deasupra unei prăpăstii.
Să ne amintim să nu ne grăbim, însă…
Suntem în ultimele zile ale anului 1898, încă la adăpost de furia prezentului, străzile sunt liniștite, în curți cresc pruni și se îngână gutural hulubi, clădirile au fațade proaspete și renume nou, viteza înseamnă șareta sau tramvaiul cu cai, corsetul încinge talia și taie răsuflarea, melonul sau cilindrul, la fel ca și barba și mustața bine îngrijite, sunt atributele decenței. Romanul șterge contururile fruste ale Bucureștiului de azi, îndepărtează zgura vremurilor așezată pe fețele pământii ale oamenilor și clădirilor și poposește în mijlocul unor personaje care, după 100 de pagini, îți par vechi cunoștințe.
Străzile, detaliile hainelor, interioarele, obiectele ce le împodobesc, totul e redat fidel și bine documentat, iar uneori se simte răsuflarea prăfuita a arhivelor în micro-povestirile menite să dea densitate narațiunii. Clădiri din care azi a rămas numai amintirea răsar vii, colorate, încrezătoare că se vor afla în același loc și peste o sută de ani.
Familia Margulis, Nicu, micul comisionar, redactorii ziarului Universul, Prefectul de Poliție Costache Boerescu, nea Cercel, Fane Inelaru și altii populeaza acest decor recreat cu exactitate.
În lumea asta atât de familiară și totuși atît de străină nouă, pășim pe urmele lui Dan Crețu, bărbatul misterios găsit în zăpadă la marginea orașului, și intrăm în casele câtorva familii bucureștene. Prin ochii lui privim țurțurii lungi ce atârnă de streșinele caselor pe Calea Victoriei, ni se predau bunele maniere ale vechiului secol și mergem la petrecerea de Anul Nou a Livezenilor.
Cartea va plăcea cu siguranță tuturor celor îndrăgostiți de Bucureștiul vechi, de atmosfera aceea greu de prins în cuvinte, când totul părea posibil, când orașul se deschidea spre lume, absorbind cu uimire și încântare descoperirile științei: străzile și încăperile încep să fie iluminate electric, veștile importante sunt comunicate la telefon, maladiile devastatoare de altă dată sunt învinse cu înțepătura unui ac.
Ioana Parvulescu pune una lângă alta fețele Bucureștiului de atunci și de acum și ne invită, indirect, să găsim asemănari și deosebiri. E un joc interesant și, uneori, cam trist.
Alături de starea bună pe care mi-a dat-o cartea am așezat și o concluzie amăruie, inspirată de Cuvântul înainte: Ei, cei de atunci, ne visau pe noi în viitorul lor. Noi, cei blazați de viitor, privim înapoi în trecut, ca spre cea mai imposibilă dintre utopii.

 
Leave a comment

Posted by on December 12, 2009 in carti

 

Tags: , , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: